Articole de colectie

Prima pagina

Totul despre olarit (AB)

Unul din meşteşugurile cu o mare dezvoltare în judeţul Alba a fost olăritul, practicat pânǎ nu demult în centrele Săsciori, Petreşti şi Gârbova. Produsele realizate, au fost destinate în mare parte uzului casnic, dar unele piese puteau împodobi chiar şi interiorul camerei de oaspeţi.

Olarii din Săsciori foloseau ca materie primă pământul din patru locuri, amestecarea pământurilor fiind necesară pentru obţinerea calităţii şi evitarea deformării în timpul modelării şi al arderii. Grija mare a olarilor de aici eras de a face un amestec bun, pentru ca “pământul să iasă tare”, adică oala crudă să nu se “moaie”, să nu “urle”, cum spun olarii, iar în cuptor să nu crape la ars.

Pentru scoaterea lutului se descoperă stratul de pământ bun, se încarcă în saci, iar aceştia se pun pe cal; pentru o tranşă nu se aduc mai mult de doi saci, deoarece o cantitate mai mare s-ar usca. Urmează curăţirea pământului, ce constă în întinderea pământului şi baterea cu un ciocan de lemn până se obţine o pastă în formă de roată, din care se taie felii cu ajutorul cuţitoaiei, pentru a scoate impurităţile din pasta moale a pământului. Feliile obţinute se depun într-o ladă, unde se lasă la dospit câteva ore şi se întind cu călcâiele până se obţine un strat gros de trei degete, apoi se adună din nou, dar în formă de sul, din care rezultă bulgării ce urmează să fie prelucraţi pe roată.

Pentru depozitarea în vederea uscării, olarii aveu în casă, sub tavan, o serie de poliţe pe care se aşezau vasele terminate, care erau lăsate la zvântat vreo două ceasuri, se aplicau torţile, apoi erau lăsate la uscat încă o săptămână.

Cuptoarele folosite sunt simple, tronconice, fără grătar, peretele lor este înalt de 125 cm, construit din cărămizi şi tencuit cu pământ numit ciuruială, cu două guri de foc, iar înaintea gurii se găseşte vatra. Prima ardere durează 6 ore, timp în care vasele se înroşesc, după care cuptorul este descoperit pentru a se răci. Vasele care prezintă crăpături se lipesc cu un pământ roşu, care are calitatea de a se topi la o temperatură joasă şi de a umple porozităţile sau fisurile respective.

Smălţuirea se făcea numai în interiorul vaselor şi la buză, turnând în vasul respectiv o cantitate de smalţ cu care se clăteau pereţii vaselor.

Vasele produse de olarii din Săsciori se foloseau în principal pentru fiert, gătit şi păstrat lichide: oale, căni cu ciot, căni cu ciot şi ţâţă, blide, strecurători, hârbeici etc.

Marfa se desfăcea pe schimb în natură: în zona agricolă pe cereale, dând vase pentru o cantitate de grâu sau porumb, cât corespundea capacităţii vasului; în zona pastorală se dădeau oale pe brânză şi lână. În unele sate olarii aveau gazde care mijloceau vânzarea, lăsându-se marfa şi ridicându-se cerealele strânse, gazda păstrând un stoc permanent de vase.

Au existat gospodării de olari, dar mulţi dintre ei au abandonat acest meşteşug, trecând la alte ocupaţii (agricultură sau lemnărit); au rămas doar cei mai săraci: Gheorghe Munteanu, Ion Nazarie, Ilie Fofeldea, Ion Paştulea, Iacob Munteanu, Nicolae Petrea, Ilie Drăghici; ultimul olar a fost Ioan Mihu – descendent al familiilor Mihu şi Fofeldea.

sursa: CJAB

Olaritul, un mestesug stravechi

Olaritul reprezinta o indeletnicire pe care noi romanii o mostenim din adancul timpurilor, de la indepartatii nostri stramosi din neolitic, dar totodata a fost si este una dintre cele mai propice modalitati de materializare a insusirilor artistice. Prin forma, proportii, decor si culoare vasele de orice tip au intrunit pe langa rosturile practice si virtuti artistice decurgand din stiinta, inventivitatea si imaginatia mesterului popular, din stapanirea tehnicilor si a mestesugului.

Multimea vaselor produse isi poate gasi o explicatie in obiceiul ca la nunta sau la inmormantare acestea sa fie sparte. Multe vase se spargeau si inaintea inceperii postului, pentru ca bucatele mancate sa nu fie puse din greseala intr-un vas vechi si sa se “spurce” cu mancare “de dulce”. Oalele se adunau in fundul curtii si se spargeau cu ciomagul, fiind apoi inlocuite cu altele noi. Pana si “prepeleacul” (par cu cateva ramuri in varful carora erau agatate oalele cu gura in jos, ca sa se scurga dupa ce au fost spalate) era distrus, pentru a nu spurca noile vase.

Olaritul, unelte si etape

Principalele etape ale prepararii lutului inainte de ardere (curatire, dospire, framantare, modelare, uscare, ornamentare), sunt sugerate de uneltele folosite: troaca, mezdreaua, cutitoaia, fachiesul, si plotogul, cornul si gaita. Nu lipseste nici morisca de mana – rasnita utilizata pentru macinarea fina a oxizilor de plumb si a nisipului sau pietrei ce intrau in compozitia smaltului aplicat pe vase intre doua arderi in cuptor. Din cadrul acestui instrumentar, un rol deosebit il detine roata olarului sau roata pentru modelat.

Roata e formata din doua discuri, unul mai mic sus si unul mai mare in partea de jos, acestea fiind unite printr-un ax vertical. Pe discul de sus se pune bulgarele de pamant, iar discul de jos este miscat de olar, imprimandu-i cu piciorul o miscare circulara destul de rapida. Astfel, roata se invarteste, obtinandu-se forme circulare cu contur regulat.

Sa urmarim etapele si succesiunea lor, prin care lutul simplu, se transforma intr-un obiect de arta populara.

       Dospirea argilei

Argila, de cea mai buna calitate, extrasa din “coasta dealului”, este adusa in curte si lasata la “dospit” vreme de cateva saptamani. In cadrul acestui proces, argila este maruntita si udata cu apa la un anumit interval de timp. Apoi, lutul este taiat in bucati mari, batute cu maiul si udate.

 Framantarea argilei

Aceste bucati de lut, cunoscute si sub numele de “turte” sunt aduse in atelier si asezate pe o platforma de lemn. Urmeaza framantari repetate cu picioarele, apoi cu mainile pana cand capata un aspect unsuros. Lutul este apoi taiat felii cu cutitoaia, care iarasi se amesteca, si se bat cu maiul pentru a obtine o pasta omogena. Cand olarul considera ca pasta este buna aceasta se imparte in bulgari rotunjiti si de marime egala. Dospirea si framantarea se inscriu printre cele mai importante operatii, migaloase si obositoare, dar care asigura in buna parte calitatea produselor.

Modelarea argilei

Bulgarii de lut ajung apoi pe roata de modelat. In aceasta etapa foarte importanta este coordonarea adecvata a vitezei rotii cu apasarea usoara a bucatii de argila si modelarea treptata a acestuie. Argila se inalta ca un turnulet si din acest moment se actionaza pentru formarea interiorului. Netezirea si finisarea peretilor se face cu o bucata de lemn numita „pieptene” si cu o bucata de piele „potlogul”. Toate acestea se petrec cu mare repeziciune, modelarea unei strachini simple nu dureaza mai mult de un minut. Sunt uimitoare trecerile prin diverse forme geometrice, sfera, trunchi de con, cilindru, etc.

Uscarea si arderea vaselor

Dupa modelare vasele se pun la uscat, la umbra, timp de cateva zile. Dupa uscare sunt inmuiate intr-o zeama alba sau rosie, preparata din apa si huma, numita popular „albeala”, iar in limbajul etnografilor „angoba”. Peste aceasta se astern ornamentele solar, vasele sunt stivuite, date la cuptor, iar cand se foloseste smaltul se fac doua arderi.

       Ornamentarea vaselor

In creatia sa plastica, olarul a folosit un repertoriu bogat de forme si simboluri, realizand structuri compozitionale de mare rafinament artistic. Astfel, pe suprafata angobata a vasului erau trasate cu ajutorul cornului sau a pensulei, motive ca meandrul, calita ocolita cu sori, creanga bradutului, aripa hultanului, pana, ochiul de iepure, sarpele, degetutele, florile campului, folosind nuante de alb, albastru si cafeniu. La final, vasul era impregnat cu un strat translucid de smalt, de buna calitate, ceea ce potenta rafinamentul artistic al vaselor. Cea mai raspandita tehnica de decoratie foloseste un corn de vita avand in varf o pana de gasca. Prin corn se scurge culoarea prin pana de gasca. Avem astfel o veritabila penita. Decorurile fine se pot obtine folosind un betisor fire de par de porc mistret.

sursa: crestinortodox

Leave a Reply